For the love of God, de ce cont comun de Facebook?!

Nu, nu, nu! De un milion de ori nu! Nu găsesc niciun motiv rezonabil pentru care mi-aș face cont comun de Facebook cu „jumătatea mea mai bună”. Ceea ce pledează într-o iubire fără margini, într-o relație în care cei doi împart absolut totul și nu au nimic de ascuns, nu este altceva decât o formă de sclavagism în relație, dus la noi cote, la care poate nici Hitler nu visa să supună evreii.

Stau și mă gândesc cât de strâmb trebuie să calce unul din parteneri, pentru a se ajunge în punctul în care își pierde și ultima fărâmă de drept la intimitate (dacă Facebook-ul poate fi considerat ceva intim, dar asta e altă poveste) și ultimul strop de încredere pe care i-l poate acorda persoana cu care își împarte viața, rețelele de socializare și poate, mâine-poimâine ne trezim cu cupluri care își cumpără haine uni-sex ca să le poată împărți și pe acestea.

Dacă ați ajuns în punctul în care celălalt nu mai poate nici măcar să respire, fără a da impresia că face ceva „dubios”, de ce nu îi puneți pur și simplu punct? Acest control total al vieții celuilalt, în care nu mai poata da nici măcar un like sau nu mai poate stabili să iasă cu băieții la o bere, fără ca duduia să cunoască toate detaliile, mă îngrozește. Numai mie mi se pare o schizofrenie în toată regula să vrei să controlezi absolut tot ce face celălalt?!

Observați că tind să spun că acest control este aplicat dinspre „ea” spre „el”. Pentru că trebuie să recunoaștem că sunt mai multe femei bolnave de un astfel de sindrom „obsesiv-compulsiv” decât bărbații. Rar se întâmplă ca un bărbat să fie atât de psihopat încât să vrea să citească în detaliu discuțiile ei despre ciclu cu prietenele de pe Facebook sau câte grame de margarină se pun într-o cutare prăjitură. Pe când femeia trebuie să știe exact la ce oră se duce el pe terenul de fotbal să dea cu șutul spre poartă și, cel mai important, dacă nu cumva se mai găsește vreo purtătoare de rochie, total întâmplător, care să le asigure galeria pe teren. Pentru că din punctul lor de vedere, în niciun moment bărbatul respectiv nu prezintă încredere și nu merită să fie lăsat de capul lui. Știe ea mai bine cum în orice moment o altă duduie l-ar putea acosta pe Facebook și i-ar suci mințile bietului animal care nu poate gândi pentru el însuși. Pentru că oricare alta l-ar putea sufla din mâna ei, în care deține acel smartphone cu care îi controlează viața.

Fetelor, nu dețineți controlul absolut al vieții lor. Dețineți doar un cont de Facebook pe care el probabil nici nu o să-l mai folosească. Mai are multe aplicații unde poate nu v-ați băgat încă nasul: Instagram, Telegram, Whatsapp, Tinder etc…

Advertisements

Dacă asta înseamnă să fii doamnă, vă anunț că eu nu mă mărit

rochie de mireasaToate vă credeți doamne după ce turnați un copil la 20 și-un pic de ani și brusc sunteți “femei de casă”, doamne la altar. Numai că, prințeselor, când îmbrăcați rochia aia albă și intrați în altar, uitați să lăsați “țigănia” la ușă. Uitați să pășiți demne, mândre, mai frumoase decât veți fi în toată viața. Cumva, reușiți ca fix în ziua asta sacră să fiți în top 10 cele mai penibile mirese.

Știu, pe unele nu vă ajută fața, nu e vina voastră că v-ați născut urâte, Doamne ferește, nu despre asta vorbim aici. Deși, cred că un machiaj reușit poate transforma și cea mai urâtă broască, măcar pentru o zi, într-o mireasă frumoasă.

Dar când pășești spre altar, într-o rochie albă imaculată, nu uita, te rog, să ai grijă și cu ce te încalți. Și nu te pune cu fundul ăla alb pe jos, pe trepte, că nu ești în parc la o sămânță. Dar așa-i firea unora, orice ar face, păstrează câte un indiciu care le dă de gol caracterul de mahala. Se duc mândre să se mărite, după ce și-au pus în picioare ciocate-balerini, cu inserții colorate.

Dacă acesta este noul trend în “a fi mireasă”, noul standard de eleganță și stil, mă mulțumesc să nu mă mărit niciodată. Vă las pe voi să faceți copii și să mergeți mândre la altar, sub iluzia că sunteți frumoase.

P.S.: Nu, nu sunt geloasă. Pentru cei care vă dați seama la cine mă refer, vă explic doar că mi-aș fi dorit mai mult pentru el. Mi-aș fi dorit să își împartă viața cu o doamnă veritabilă, nu cu una transformată peste noapte, forțată de împrejurări. 😉

Şi tu chicoteşti ca proasta?

image

M-am trezit chicotind și îmi spuneam încet să mă opresc. Mă gândeam cum ar putea interpreta el râsul meu prostesc – ar crede probabil că brusc m-a lovit o umbră de retard precum pățesc „trăgătorii din pungă” de la colțul străzii care au un veșnic râs în colțul gurii, total de neînțeles pentru trecători. Or, mai grav, dacă o să creadă că m-am îndrăgostit?! Dacă asta îi va fi confirmarea că mi-a muiat picioarele și că gata, de acum sunt păpușica lui? Nu, niciun bărbat nu trebuie lăsat să creadă că te-a cucerit după doar atât… după un prim sărut.
S-a întins spre mine să mă pupe. I-am atins ușor un obraz și când să mă îndrept spre al doilea, fir-ar, m-a prins! Mai întâi cu jumătate de buză, a testat terenul, dacă îmi las furat sărutul. Probabil a simțit cum mi se arcuiesc buzele în zâmbet și asta i-a dat curaj. „Proasto!”, îmi spun acum, trebuia să îmi dau seama că zâmbetul va duce la chicotit și să mă opresc de atunci. Dar nu, cum nu exclud nici posibilitatea că sufeream totuși brusc de o doză de retard, m-am lăsat furată. Și de cum s-a desprins de mine, chicoteam ca o nebună. Nici nu mai găseam ieșirea din mașină. Și odată ajunsă afară, mi-am dat seama de absurdul zgomotelor pe care le scoteam încetișor. Și m-am gândit „O, nu, cum va interpreta el asta?!”.
Acum am o nelămurire. Numai mie mi se întâmplă să mă ia cu chicoteală? Sau e o maladie pe care o avem toate atunci când ni se fură un sărut? Mai pe scurt: și tu chicotești ca proasta?

Dacă ai știi, dacă ți-aș spune…

i-miss-you012Mă întreb uneori dacă ar fi schimbat lucrurile cu ceva să îți spun ceea ce simt. Mă întreb dacă ar fi contat că nu am mai simțit pentru nimeni ce ai trezit tu în mine și atunci ai fi avut mai multă grijă. Mă întreb, dacă îți spuneam că te iubesc, m-ai fi privit altfel și ai fi încercat să faci și tu asta?

Sunt sigură că nu ai bănuit nicio clipă ce au însemnat pentru mine momentele petrecute împreună. Credeai probabil că și eu, la fel ca tine, sunt detașată de orice sentiment și iau lucrurile ca atare.

De multe ori m–am gândit să îți spun, să încerc, să văd cum îmi răspunzi. Dar de fiecare dată m-am temut că asta nu va schimba cu nimic situația, ba mai mult, te va îndepărta.  Deși, exista și speranța că lucrurile ar fi stat altfel, dacă știai că nebuniile mele au o rațiune, dacă știai că pretențiile și supărările uneori absurde vin de fapt din prea multă iubire – o iubire care a rămas fără răspuns, după atâta timp.

Îmi amintesc cum ți-am aruncat la un moment dat, cu jumătate de gură, faptul că m-am îndrăgostit de tine, dar nu m-ai luat în seamă. Nu cred că ai realizat atunci ce ți-am spus și nici că nu vorbeam de o banală îndrăgosteală, care cum vine așa pleacă.

Nu am fi putut fi niciodată împreună – asta o știu și nu există dubiu. Suntem mult prea diferiți și nu am fi ajuns nicăieri. Nu am fi fost fericiți.

Este fascinant cum într-o singură secundă, totul se dă peste cap. Nu credeam în dragoste la prima vedere, dar atunci ai apărut tu, iar eu am uitat să mai respir. Din prima secundă m-am întrebat ce se întâmplă cu mine, de ce un om cu care nici măcar nu am vorbit încă, îmi dă acele senzații – o amețeală generală, o bătaie nebună în piept, un zâmbet imens, copilăresc. Mi-am pierdut capul în toată perioada în care ne-am vorbit și am descoperit noi laturi ale mele pe care nici măcar nu le bănuiam. O nebunie- asta a fost pentru mine ceea ce pentru tine, probabil, a fost doar o modalitate de a-ți umple acele clipe în care nu aveai nimic mai bun de făcut. Și ți-am făcut jocul și am făcut pe insensibila, pretinzând atâta timp că nu simt nimic, că și pentru mine totul e un joc.

Apoi ai dispărut, iar eu am rămas cu îndoiala: oare dacă ai fi știut, lucrurile ar fi stat altfel?

Mi-ar plăcea să citești asta și măcar să bănuiești, fie și pentru numai o clipă, că e vorba de tine. Mi-ar plăcea să dau timpul înapoi, să retrăiesc toată acea nebunie de atunci, să simt încă o dată miile de senzații care mă invadau când erai în preajma mea, când ne vorbeam, când râdeam împreună. Mi-ar plăcea să îmi fac curaj să îți spun că e vorba de tine și că îmi lipsești. Enorm. Și poate asta ar schimba ceva…

De ce unele femei rămân nemăritate

mireasaLe priveam pe amândouă, le ascultam fără să intervin și brusc mi-am dat seama de ce o plac mai mult pe una din ele, în timp ce pe cealaltă mai deloc. Două femei, trecute de mult de prima tinerețe – una din ele cu trei copii, divorțată, pe la 60 de ani, cealaltă necăsătorită, fără copii, pe la 40 și ceva de ani.

O priveam pe cea de-a doua și mă întrebam de ce nu își împarte viața cu nimeni. Nu puteau să fie de vină cele peste 100 de kilograme pe care le are, nu mai sunt de mult atât de superficială încât să mai cred că fizicul contează atât de mult într-o relație. La urma-urmei, cu toții știm femei supraponderale care sunt iubite nebunește de partenerii lor. Nu, sigur nu acesta era motivul. Atunci mi-am spus că trebuie să fie ceva din caracterul ei. Îmi dădea impresia că pozează într-o femeie puternică și că ea a fost cea care a decis că nu vrea să își împartă bătrânețile cu nimeni. Privind mai atent, puteai vedea frustrările acumulate de-a lungul timpului, tocmai din lipsa unui partener de viață. Poza într-o mamă fericită, deși era departe de acest lucru. Povestea cu mândrie cum a crescut de milă o fată abandonată de mama adevărată și cum a cunoscut dragostea de mamă prin ea, deși fata nici măcar nu locuiește în același oraș cu femeia din fața mea. Întrebată de ce nu a adoptat-o, s-a blocat – a zis că pur și simplu nu s-a pus niciodată problema de așa ceva. Va să zică dragostea e totală, numai oficială să nu fie. În plus, mă mai deranja ceva la ea – o curiozitate de-a dreptul nesimțită. Întreba despre orice, indiferent cât de private ar fi aspectele de care era ea curioasă. Ori de câte ori trecea pe lângă mine, se apleca să se uite în laptop să vadă ce fac. Apoi nu mă întreba nimic, fapt care făcea curiozitatea ei cu atât mai deplasată. Poate dacă m-ar fi întrebat ceva, dacă îmi lăsa impresia că acest gest chiar are un scop, nu m-ar fi deranjat atât de mult. Dar așa, se uita, îngâna ușor și pleca de lângă mine. De câte ori auzea pe cineva că are probleme, reacționa prompt: “A cui e vina? E vina ta!”. Fiecare își merită soarta, asta părea să spună femeia singură care probabil se învinovățește că nu a iubit-o nimeni. Sau mai bine zis, se amăgește că ea a ales singurătatea.

Cea de-a doua femeie, divorțata cu trei copii, îmi amintește cumva de Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Și-a crescut copiii mari, ba chiar mai locuiește cu unul din băieți, de asemeni divorțat, și cu copilul acestuia. În plus, își îngrijește și mama, o bătrână hâtră și băgăcioasă, după cum reiese chiar din poveștile ei. Femeie simplă, de la țară, firavă, nu cred să aibă mai mult de 50 de kg, dar care emană o putere incredibilă. Se vede că ea este stâlpul casei și orânduiește toate cele în ogradă ca toată lumea să fie bine. O femeie care a uitat de fericirea ei – așa mi se pare- o femeie care s-a uitat pe ea, pentru a se asigura că celorlalți membri ai familiei nu le lipsește nimic. Probabil d-asta a uitat să își împartă greutățile cu o mână de bărbat. A preluat ea frâiele familiei și tind să cred că-i iese de minune.

E fascinant de observat dialogul dintre cele două: o femeie care nu se dăruiește deloc, nimănui, și o femeie care se dedică în totalitate copiilor, nepoților. Este evident cum cele două nu se înțeleg una pe cealaltă, deși au același deznodământ, rămân nemăritate. Totuși, dacă aș alege între a fi o “mătușă care le știe pe toate” și o mamă singură, care să le rezolve întotdeauna problemele copiilor, cred că aș alege să fiu mamă. Măcar așa aș știi că dragostea copiilor e necondiționată.

P.S.: Ceva din femeia aceasta mă face să cred că nu ea a fost de vină pentru divorț, deci da, o aleg pe ea ca favorită!

Nu tai prietenii de pe listă, înveți să îi asculți!

vulpeaM-am trezit într-un moment al vieții mele în care am tăiat radical toate lucrurile care nu îmi mai aduceau fericire. Prieteni de o viață au devenit simpli străini, pentru că am realizat că nu îmi aduc nimic bun în viața mea. Fie erau prieteni falși, care mă pupau în față și mă râdeau pe la spate, fie erau sinceri, dar atât de sinceri încât îmi spuneau și ce nu voiam să știu. O lungă perioadă nu am suferit pe nimeni plângându-se. Am vrut să mă înconjor doar de oameni fericiți – cei care se plângeau de toate problemele din viața lor mă încărcau cumva negativ, îmi transmiteau stările lor. Și m-am îndepărtat treptat de mare parte din cei cu care îmi trăiam viața, limitându-mă la un cerc relativ restrâns de oameni care păreau să fie cu adevărat fericiți, ca mine.

Nu am mai spus nimănui ce probleme am, nimeni nu m-a mai văzut supărată și am strâns atât de multe în mine, încât am simțit că nu mai fac față. Și  brusc m-am simțit singură. Pentru că încetasem să mai vorbesc cu oricine, acum nu știam cui aș putea să mă descarc. Pentru că eu nu mă plângeam niciodată, nu mai știam cum se face asta. Și am realizat că undeva am greșit. E normal ca prietenii să plângă în fața mea, pentru că au încredere că știu să-i ascult. Și e de datoria mea să-i fac să zâmbească, nu să-i înlătur pentru că au uitat să râdă.

Și de când am început iar să-i ascult pe cei din jurul meu, parcă nu mai sunt doar oameni fericiți cu care îmi umplu timpul. Sunt prieteni care au probleme ca și mine și toți avem curajul și încrederea să fim alături unul de celălalt.

Nu are rost să fugi de oameni pentru că sunt răi. Și eu am fost rea în unele momente ale vieții mele, chiar și tu care citești acum… nu poți să spui că nu ai rănit pe nimeni niciodată. Oamenii, în marea majoritate, sunt egoiști și se pun pe primul loc. Șmecheria e să-i găsești pe acei oameni răi care pot fi buni cu tine, în ciuda a ceea ce fac cu ceilalți oameni.

Orice se vinde, numai prietenia adevărată nu. Prietenia adevărată se dobândește, ca o răsplată în schimbul aceluiași lucru.

Pasiune sau obsesie?!

job passionRealizez pe zi ce trece că nu pot să mă țin departe de munca mea. Indiferent că sunt în ziua mea liberă, sau că am alte treburi de rezolvat, nu am liniște până când nu verific cum stă treaba și la job. M-am trezit lucrând în situații în care orice om normal ar fi făcut altceva. Adesea văd prietenii că își dau ochii peste cap când mă văd butonând agitată telefonul și citind diverse texte. Obsesie este un cuvânt pe care îl aud de câțiva ani pe buzele celor care mă înconjoară și deși am toate semnele care duc într-acolo, țin să îi contrazic pe toți. Este vorba de pasiune.

Obsesia este ceva care nu te lasă să dormi, care te macină, care îți aduce mai degrabă nefericire decât satisfacție. Ei bine, atunci când scriu, eu mă simt liberă. Atunci când verific cu frenezie ce au scris alții, mă simt, după caz, admiratoare sau cârcotașă. Iar seara, adorm cu zâmbetul pe buze, gândindu-mă la lucrurile pe care le-am mai aflat și visând că într-o zi voi ajunge exact acolo unde îmi doresc. Îmi fac munca cu o plăcere nebună și nu mă văd lucrând vreodată altceva. Am încercat să plec pentru câteva luni – au fost cele mai triste luni din viața mea. Și m-am întors ca un câine credincios la marea mea dragoste – jurnalismul.

E pasiune și nu obsesie pentru că o fac natural. În nicio zi nu mă simt la muncă, niciodată asta nu a fost un job pentru mine. Și chiar nu sunt “gogoși” vorbele de genul: lucrează din pasiune și nu va trebui să muncești o zi în viața ta!

Cât tupeu să ai să te îndrăgostești din nou

Tupeu! Cât de mult tupeu să ai încât să îndrăznești să te îndrăgostești, din nou? Prea mult tupeu…

declaratie-de-dragosteParcă mă încearcă așa un dor, parcă prind curaj, parcă, parcă e ceva frumos în toată povestea asta: zâmbete timide, fluturi  în stomac și o teamă teribilă că se va termina, din nou, rău.

Parcă nu-mi vine nici să-i mai răspund. Dacă se dovedește a fi băiat bun?! Dacă îmi pică cu tronc?! Dacă o să ne potrivim și după ceva timp, dacă o să ne întâlnim?!

Prea mulți de dacă, parcă îmi vine să renunț, pentru că experiențele anterioare m-au învățat că zâmbetele duc la lacrimi, râsetele duc la tristeți și relațiile la despărțiri. Mai bine să o iau pe scurtătură, să pretind că deja ne-am certat.

Sau mai bine să am grijă să merite? Să încerc, ușor, marea cu un deget? Aș putea să fac să fie atât de frumos, încât și dacă se va termina rău, să nu mai conteze. Pentru că voi fi având amintiri unice, iar durerea va trece, dar voi avea mereu un zâmbet pe chip când îmi voi aminti de acele prime surâsuri… timide, sincere. Și-mi voi mai aminti ceva: cu cât tupeu m-am îndrăgostit din nou!

Mi-e dor de tine, dar mai dor mi-e de mine

dor missMă trezesc gândindu-mă adesea la tine și rememorând discuții pe care le-am avut, fapte pe care le-am trăit și sentimente pe care le-ai trezit în mine. Mi-e dor și aș vrea să le retrăiesc, pe aceleași sau, de ce nu, unele noi… și mă trezesc visând și construind discuții care nici măcar nu au avut loc, dar ar fi putut să existe dacă lucrurile ar fi decurs altfel. Îmi spun în acele momente că mi-e dor de tine. Dar nu, nu de tine mi-e dor, ci de mine.

Mi-e dor de cum mă simțeam când erai în preajma mea și de fluturii care îmi invadau stomacul. Mi-e dor de hohotele de râs pe care mi le provocai și de cum nu puteam să stau supărată pe tine. Mi-e dor de zâmbetul cu care mă trezeam la gândul că te voi revedea și cu emoții în așteptarea cuvintelor pe care ni le vom spune. Mi-e dor de sentimente, nu neapărat de tine. Pentru că nu ai fost singurul cu care am trăit astfel de stări. Și mai mult ca sigur nu vei fi nici ultimul.

Și alții vor trezi în mine aceleași sentimente. Și alții vor aduce la suprafață fata aceea visătoare și mereu entuziasmată. Dar până când altcineva îmi va potoli dorul, mi-e dor de tine, dar mai dor mi-e de mine cea de atunci…

Cel mai bun plan e să nu îți faci niciun plan

teoria haosuluiE o vorbă din popor care spune că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cred că fiecare am experimentat momente în care am pus la punct planuri perfecte, pas cu pas, dar care de puține ori s-au realizat întocmai. Pentru că niciodată nu putem influența în totalitate acțiuni care țin și de terțe persoane, respectiv situații. E important să îți stabilești scopuri în viață, dar uneori e mai eficient să îți propui ceva și să te concentrezi pe rezultat, nu neapărat pe metoda prin care ajungi acolo.

De multe ori te poți trezi în ipostaza în care un vis ți s-a îndeplinit, deși nu ai făcut mare lucru pentru el. Sau cel puțin așa crezi tu. Totul funcționează pe bază de energie. Iar gândurile, la fel ca și faptele, sunt energii, impulsuri care pun, la rândul lor, alte energii în mișcare. Totul a pornit în 1960, când Edward Lorenz a pornit teoria haosului. Poate bătaia aripii unui fluture din Brazilia să genereze o tornadă în Texas?! Asta s-a întrebat atunci fizicianul, iar zeci de genii au încercat să demonstreze sau să conteste ambițioasa teorie a lui Lorenz. Fizicienilor din întreaga lume li s-au alăturat filosofi și scriitori și s-a ajuns la curentul numit New Age, conform căruia gândurile întotdeauna atrag fapte.

Joe Vitale, într-una din cărțile sale motivaționale, spunea că marele secret e să îți dorești ceva foarte mult, apoi să te relaxezi, să nu te gândești nicio clipă cum ai putea să obții acel lucru și să aștepți să apară.

Dacă ceva atât de infim, precum bătaia aripii unui fluture, ar putea genera alte forțe care, într-un final, să producă ceva atât de mare, precum o tornadă în altă țară, vă dați seama ce ar putea face gesturile noastre de zi cu zi?

Cred că important e să nu uiți niciodată ce îți dorești și atunci, inconștient, vei acționa astfel încât să ajungi unde vrei. La nivel inconștient, intuiția ar putea funcționa mult mai bine decât planurile stabilite în detaliu, pe baza raționamentelor logice. Și asta pentru simplu fapt că energiile din noi citesc mult mai bine energiile înconjurătoare, decât poate creierul să o facă.