1.000 de cafele numărate, apoi de la capăt

cafea-1Ai trezit în mine sentimente de care uitasem. Mi-ai reamintit de ce îmi doresc iubirea și ce calm aduce ea în viața mea. Chiar dacă îmi lipsea, încă dinainte să apari în viața mea, uitasem absolut tot ce presupune. Uitasem exact cum se simte o relație și cât calm îți aduce. Îmi aminteam vag și era ceva ce îmi doream, dar tu ai reușit să renaști toate acele sentimente în mine.

M-ai făcut să-mi reamintesc cum e să ai un zâmbet tâmp pe față și cum e să vorbești cu un om, fără a epuiza subiectele și fără a te plictisi. Mi-ai reamintit cât de plăcut e să-ți ceară cineva zilnic să te vadă, înainte ca tu să-i spui asta, deși îți doreai același lucru. Mi-ai reamintit fericirea nebună pe care o ai atunci când omul lângă care dormi te sună la 12 ziua să te întrebe dacă ai mâncat și să-ți propună să faceți asta împreună. Sau care te sună deși ați stabilit că vă vedeți diseară și te cheamă la o cafea, în mijlocul zilei. Ai trezit sentimente adormite și mi-ai reamintit de ce tânjesc atât de mult să iubesc din nou și să fiu iubită.

Inițial am pășit cu teamă, ca atunci când calci pe o terasă din sticlă securizată. Ești fascinat și ai încredere că nu ți se poate întâmpla nimic, dar totuși privești în jos și te cutremuri. Apoi, fix când m-am relaxat și am început să am încredere că sticla nu se va sparge s-a dovedit totul a fiind un miraj. Când începeam să țin la tine, mi-ai arătat că totul fusese o iluzie și m-ai făcut să mă retrag în zona sigură, fără sticlă.

Am avut momente când ți-am dus dorul și mă gândeam să te sun, parcă aș mai fi pășit o dată pe sticla subțire. Dar apoi îmi aminteam prăpastia de sub ea și mă răzgândeam. Și am realizat că nu pentru tine aveam sentimente, ci pentru iluzia pe care ai născut-o în mine. M-am îndrăgostit de ideea de a iubi din nou și acum mai mult ca niciodată îmi este dor să fac asta.

Nu îmi este dor de tine, ci de toate lucrurile pe care le-ai renăscut în mine. Mi-e dor să stau în poala ta, sau a altuia, și să fiu mângâiată pe cap, sărutată pe frunte, îmbrățișată noaptea în pat. Mi-ai dat o mostră din toate acestea și m-ai pregătit pentru ceea ce va urma.

Pentru că lucrurile se întâmplă atunci când ți le dorești, iar acum eu știu exact ceea ce vreau. Vreau pe cineva care să-mi ofere toate lucrurile pe care mi le-ai dat tu, dar nu pe tine. Vreau pe cineva care să privească în sufletul meu și să se vadă pe el. Vreau pe cineva care să-mi ceară să ne vedem zilnic, vreme de 1.000 de cafele, iar apoi numărătoarea să o ia de la capăt, cu același om, din nou și din nou.

Dumnezeu nu se (mai) bagă

dumnezeu
Sursa foto ortodoxcrestin.com

-Tu ești credincioasă?, l-am auzit, total pe nepregătite, întrebându-mă.

Și pentru o clipă nu am știut ce să răspund și m-am trezit întrebându-mă la rându-mi dacă mă pot numi, cu adevărat, sau nu, credincioasă. Instant mi-au trecut prin fața ochilor toate clipele în care m-am întrebat “Unde este Dumnezeu?!”. Întrebare care a rămas fără răspuns…

Ne îndoim adesea de existența lui Dumnezeu, dar în aceeași măsură ne temem să o recunoaștem, să o spunem cu voce tare. Pentru că undeva adânc avem implantată ideea că dacă Dumnezeu chiar există și te îndoiești de acest lucru se va răzbuna, te va chinui drept pedeapsă pentru atrocitatea comisă de tine. Deși acest lucru contrazice total ideea unui Dumnezeu a-tot-iubitor și a-tot-iertător.

Dar dacă Dumnezeu veghează, de ce lasă iadul să se dezlănțuie pe pământ? De ce oameni buni, care nu merită, trăiesc vieți dureroase, pline de chin? De ce Dumnezeu nu asigură echilibrul, de ce își lasă fiii să sufere? Veți spune că așa ne testează credința, ne încearcă, dar în viața mea nu am auzit scuză mai cretină. E ca și cum, părinte fiind, nu ți-ai hrăni copilul timp de o săptămâna pentru a testa dacă după cele șapte zile încă mai are încredere în tine că nu-l vei lăsa să moară de foame. Ce părinte i-ar putea face asta copilului său?!

Nu spun că nu cred în Dumnezeu. Nu știu nici eu ce mai cred și ce nu. Știu doar că Dumnezeul despre care ni s-a povestit, în realitate nu e chiar așa. Poate cu adevărat există, dar pur și simplu ne lasă să ne chinuim, fără a interveni și a ne dovedi că ne poate salva oricând. Sau poate că suntem prea mulți pentru a ne rezolva problemele fiecăruia. Sau poate că pur și simplu ne-a creat după chipul și asemănarea sa doar pentru a-și testa propriile limite, după cum explica Neale Donald Walsch în “Conversații cu Dumnezeu”. Pentru că nu putea trăi personal absolut toate circumstanțele în care se poate găsi un om de-a lungul vieții, și-a făcut un mare teatru în care noi, oamenii, îi arătăm care sunt diversele reacții, fețe ale umanității. Sau poate că suntem propriul său home cinema iar Dumnezeu pur și simplu nu se (mai) bagă. Ne lasă să ne trăim viețile așa cum vrem și doar când lucrurile degenerează grav intervine. Cam o dată la 2.000 de ani.

Dacă în locul lui Mircea Albulescu era alt bătrân claxonat și înjurat?!

De fiecare dacă când o vedetă moare, românii dovedesc cât sunt de ipocriți. Toată lumea e cuprinsă de o frenezie nebună, share-uiește articole elogioase, cântece, piese de teatru, România toată e cuprinsă de dor și jale. Dar până ieri, unde erați, voi aștia care acum vă jeliți de parcă v-a murit o rudă? Până ieri, de ce nu l-ați apreciat niciunul pe omul pe care azi îl plângeți? Nu cumva e doar o modă, cea a share-ului, ca să vadă lumea cât de culți sunteți și cum plângeți valorile neamului?!

Cea mai mare dovadă de prefăcătorie mi s-a părut aceea a faptului că toată lumea s-a arătat indignată de faptul că Mircea Albulescu a fost huiduit și claxonat cu o zi înainte să moară, la o trecere pentru pietoni din București. Dar v-ați gândit vreunul câți alți bătrâni trec prin astfel de clipe zilnic?! V-ați gândit vreunul că dacă Mircea Albulescu nu murea, episodul de la trecerea de pietoni nici măcar nu se mai afla, pentru că nu mai era senzațional? Ideea tristă este că Mircea Albulescu nu impresiona pe nimeni cu o zi înainte să moară, decât poate dacă ar mai fi urcat pe o scenă – atunci, da, ar fi smuls sute de aplauze. Dar așa, era dat uitării. Pentru că suntem atât de ipocriți încât ne prefacem de abia acum că ne pare rău că s-a dus un om care a dus numele țării mai departe. Pentru că de abia după ce a murit, ne prefacem că l-am iubit pe Mircea Albulescu. Pentru că până să moară, era doar un alt bătrân care traversa prea încet strada și enerva șoferii.

Nu contest cu nimic valoarea lui Mircea Albulescu, doar că dacă episodul de la trecerea pentru pietoni v-a marcat atât de mult, țineți cont de el când e vorba de oricine altcineva și aveți răbdare cu toți cei din jur, nu doar cu vedetele. Fiecare bătrân reprezintă ceva important pentru familia sa. Mircea Albulescu nu ar trebui să fie cu nimic mai important decât bătrânii voștri. Și încă ceva… apreciați valorile încă din timpul vieții, nu doar după ce se sting.

Aici nu s-a isterizat nimeni și a fost cam același lucru. Dar, de, bătrânul acesta nu era vedetă!

Noaptea minții cu Nicoleta Luciu OFICIAL

Mă bușește câteodată prostia unora drept în creștetul capului și nu pot face altceva decât să clipesc nervos și să-mi reamintesc că meduzele trăiesc de mii de ani fără creier, iar asta probabil le dă multora speranțe.

Inițial îmi plăcea de Nicoleta Luciu – o tipă care reușea să crească o droaie de copii și în plus mai și muncea câte ceva, mai un  film, mai o emisiune. Înainte să spuneți că asta nu e o muncă, trebuie să vă gândiți totuși că nu e ușor să filmezi ore în șir, seara tot cazi răpus de oboseală.

Doar că ieri m-am întrebat cum reușește să facă toate astea când în mintea ei e noapte.

Studiu de caz: postare pe Facebook

“Imi place sa imi fac simtita prezenta, chiar si atunci cand nu sunt de fata. Noroc cu parfumurile pe care mi le-am comandat la inceput de primavara. Voi v-ati ales de aici http://elefant.sale/1TOgcSG? (P)”

Partea în care spune că îi place să își facă simțită prezența chiar și atunci când nu e de față, o înțeleg. Probabil este o femeie căreia îi place să fie în centrul atenției și, în plus, vrea să știe că lumea o ia în considerare chiar și atunci când nu e prin preajmă. Totuși… nu văd legătura cu parfumurile?!

“Noroc cu parfumurile pe care mi le-am comandat la început de primăvară”, mai spune ea. Aici mintea mea s-a blocat și am recitit de la început, sperând că am sărit eu vreun cuvânt. Nu, n-am sărit. Doamna Luciu chiar nu are logică. Carevasăzică, pentru că domnia ei și-a comandat câteva parfumuri, își face simțită prezența tot timpul. De parcă ea nu e acolo, dar mirosul ei, da, sau cum?!

În plus, iau în considerare faptul că primește bani ca să facă publicitate pentru “Elefant”, iar dovada o stă în “P-ul” pus la finalul postării. Adică acest status este “munca” ei. Adică atât de mult a putut ea să gândească pentru bani. Mă întreb, când n-are nimic de câștigat, ce idei răzbat din acel căpșor frumos? Mă mai întreb, zic și eu, nu dau cu parul, oare cât s-a gândit până a ajuns la această variantă finală, lipsită de orice logică, pe care a aruncat-o în spațiul public? Și desigur, aș avea curiozitatea morbidă să aflu ce i-a mai trecut prin minte înainte de a decide că asta e tot ce poate da ea mai bun.

Seria întrebărilor mele existențiale se termină cu acestea: oare cei de la “Elefant” au văzut ce a postat frumoasa doamnă? Ei îi înțeleg logica? Dacă da, îi rog să mă lămurească și pe mine. Și nu doar pe ei, pe oricine îmi poate explica “ce voia să spună poetul”.

Am învățat că prieteniile adevărate nu țin o viață

FriendsAm învățat că prieteniile sunt trecătoare și că mulți îți vor fi alături, dar doar atâta timp cât și ei vor avea nevoie de tine. Prietenia adevărată ține doar până în momentul în care nu îi mai ești celuilalt de folos, până în momentul în care găsește în altă parte ce găsea la tine. Am învățat că prietenia adevărată e egoistă – mulți îți vor fi alături, dar doar atâta timp cât le întorci favoarea, înzecit. Am învățat că la primul semn de slăbiciune sau la primul moment în care nu poți fi acolo, ești înlocuit, fără ca prietenul adevărat să se întrebe dacă nu cumva a venit rândul lui să fie alături.

Am învățat multe, după ce am trecut prin prietenii care juram că vor ține o viață. După ce am băgat mâna în foc pentru diverși oameni că vor fi mereu alături, că i-aș putea suna la orice oră și ei ar fi acolo, am înțeles că treaba asta e valabilă doar cât timp dai ceva la schimb.

Nimic nu mai e gratis, totul se plătește într-o formă sau alta. Și fiecare crede că problema lui e cea mai gravă, viața lui cea mai dramatică. Și nimic din ce se întâmplă cu celălalt nu este considerat grav, cât timp tu vrei doar să primești atenție, dar în schimb uiți să dăruiești solidaritate. Și am învățat care sunt cuvintele pe care le urăsc cel mai mult când ies din gura unui prieten adevărat: „eu ce să mai zic?!”. Aceste cinci cuvinte reduc total dorința ta de a te elibera, de a te face înțeles, de a simți că cineva îți e alături. Cuvintele astea arată adevărata față a prietenului și în realitate se traduc: „pe astea le numești tu probleme?! Nu am chef să te ascult, de fapt problema mea e mai gravă așa că hai să ne întoarcem la partea în care doar eu mă plâng și tu îmi ești alături”.

Iar un prieten adevărat nu ar trebui să spună niciodată așa ceva. Un prieten adevărat ar trebui să realizeze că problema aia minoră în ochii lui, îi frământă prietenul și ar trebui să-l asculte cu adevărat și să-i fie alături și, măcar pentru o clipă, să uite de probleme lui. Să fie acolo doar pentru celălalt.

Am învățat că prietenia adevărată se numără în ani. Am învățat că la un moment dat celălalt nu îți mai e de folos și din prieten adevărat devine cunoștință, apoi un tip cu care obișnuiai să-ți petreci timpul, până în punctul în care îți mai amintești doar trecător de el și-i mai dai câte un telefon o dată pe an.

Și ultimul, dar cel mai important lucru pe care l-am învățat, e acela că doar  tu îți ești cel mai bun prieten. Singurul care te asculți cu adevărat, singurul care nu te lași niciodată baltă și lupți permanent pentru visele tale!

Aşa se simte România de la 8.000 km distanţă – gândurile unui tânăr care a ales să plece, dar se uită mereu în urmă

steagMi-am promis că nu o să mă bag, că nu o să scriu nimic, că nu o să-mi dau cu părerea, dar nu mai pot. Sunt trist, dezamăgit, frustrat, neputincios, nervos, revoltat…
În primul rând, mă bucur extrem de mult că nu am niciun prieten care invocă forțe divine, unicorni și alte bazaconii…
În al doilea rând, cât timp va dura până când acele puține persoane care încă mai gândesc, care nu au uitat să fie oameni, care au ieșit în stradă sau care vor ieși, care au dat o mână de ajutor, or să își dea seama că nimic nu se va schimba, că noi minciuni iau locul celor vechi, că altcineva va face promisiuni pe care le va uita imediat cum lumea a tăcut? Cât va dura până toți vor renunța, se vor da bătuți si cel mai probabil vor pleca în căutarea unei vieți, atenție, nu mai bună, a unei vieti normale?
Am renunțat de mult să cred că se va mai schimba ceva. Da, fac parte din acea categorie de oameni care vine în România să își vadă mama și prietenii, prieteni pe care pot să-i număr pe degete. Prieteni care nu au uitat că sunt oameni, cei care încă sunt acum cu voi în stradă, spitale, farmacii. Poate că stau o săptămână, o lună, un an, doi. După care plec. Și chiar dacă plec, în continuare spun că sunt din România. Nu mi-a fost niciodată rușine și nici nu o să-mi fie vreodată. Țara în care te naști nu ți-o alegi, la fel cum nu îți alegi nici părinții și nici sexul. Dar nu mai cred de mult că locul meu este în țara în care m-am născut și în care am crescut.
De două zile citesc articole despre ce s-a întâmplat. Citesc și îmi vin lacrimile în ochi. Am citit articole și comentarii scrise de oameni. Le-am citit cu lacrimi în ochi și nu cred că puteam să ajut cu ceva semnificativ, dar simțeam că vreau să fiu acolo și să fac ceva, simțeam ce au trăit acei oameni și nu înțeleg cum încă au mai avut puterea să ne povestească și nouă. După care le-am citit și pe cele scrise de monștrii, de fățarnici, de cei care nu au nici cea mai mică fărâmă de omenire în ei. Am trecut de la un sentiment de durere profundă pentru ce se întâmplă, la ură pentru incultură și prostia care zace în neamul românesc, la revoltă. Nu este normal ca într-o țară vestică, o țară care se vrea europeană, o țară cu istorie și cultură să se întâmple așa ceva. Ne-am pierdut și puținul strop de identitate pe care îl aveam. Creștem castraveți și roșii după standarde europene, la dimensiuni optime, mulgem vaca cu aparatură specializată ca nu cumva să fie stresată, am fost spălați pe creier câte puțin în fiecare zi, până când am devenit niște roboti, un produs al societății pe care unii vor să o creeze, pentru ca un grup restrâns de oameni să prospere. Am devenit, individual, un nimeni. Nu ne mai pasă de nimic, ne bucurăm când moare capra vecinului, când o vedetă își pune silicoane, când citim în horoscopul de pe ultima pagină că o să câștigăm la Loto. Pardon, din online, nimeni nu mai citește ziare în România… Pardon, nimeni nu mai citește.
Am norocul să întâlnesc oameni extraordinari în fiecare zi și credeți-mă, sunt oameni frumoși pe peste tot. Oameni care înțeleg că țara, etnia sau religia nu au nicio importanță. Important e să fii om. Celor care s-au implicat, chiar doar și cu o lacrimă zilele acestea, fiindcă asta înseamnă implicare, înseamnă că înțeleg despre ce e vorba și sunt oameni, empatizează și sunt capabili să simtă ce ar trebui să simtă toți cei 20 de milioane de cetățeni, le doresc să cunoască și să trăiască cu oameni la fel ca ei, pentru că asta merită.
România, și aici mă refer la oamenii care vă decid soarta voastră, nu vă merită. Alegeți sa trăiți o viață mai bună. De fapt alegeți sa trăiți o viață. Faceți-o pentru voi și pentru copiii pe care probabil o să-i aveți, pentru viitorul vostru și al lor. Luați-vă părinții cu voi, or să vă mulțumească.
Am 29 de ani, am petrecut majoritatea acestor ani în România. Mi-am dat seama că sistemul educațional este defect la 14 ani, cel de încurajare al micilor antreprenori la 22, cel guvernamental nu l-am înțeles niciodată și pe la 25 mi-am dat seama de ce. Cel de sănătate și social tot pe la 25, când tata era pe un pat de spital la vârsta de 49 de ani și nimeni nu a putut să îl salveze, iar eu, fiindcă părinții mei au divorțat, eram singurul care putea să-și dea acordul pentru orice intervenție i se făcea. Așa merge sistemul la noi, un copil de 9 ani trebuie să spună în tribunal cu care părinte vrea să locuiască în continuare, iar la 25 să decidă soarta celuilalt.
Nu sunt căsătorit, nu am copii, dar cândva o să am un copil. Și îi voi vorbi despre această țară pe care am considerat-o mereu acasă, mereu minunată, mereu am sperat și am crezut că o să ajungă undeva, că trebuie doar să am răbdare, să ajut acest sistem bolnav cu ce pot, să fiu un cetățean model, cel puțin când sunt în țară, să îmi plătesc taxele și impozitele la timp și multe altele care în momentul de față par infime față de orice s-a întâmplat în ultimele zile.
Am încetat să mai cred că ceva o să se mai schimbe.
Aș vrea să vă întâlnesc pe toți, voi cei care sunteți acum în stradă, pe o plajă în Marea Andaman, pe munte în Nepal, într-un Sky Bar în Bangkok, în cort cu niște aborigeni în America de Sud sau dând o șansă la o viață mai bună unor copii în Somalia.
Sunt sigur că o să ne întâlnim, până atunci vă doresc din suflet mult succes. Sper ca voi să reușiți, eu mă recunosc învins.
~
Guest post. Liviu a plecat din țară, s-a dus să lucreze de pe o plajă din Asia. De când l-am cunoscut, îmi vorbea despre asta, întotdeauna am știut că e doar o chestiune de timp până își îndeplinește visul. Și i-a reușit. Ieri, în timp ce mâncam într-o scurtă pauză de la munca mea, mi-a dat mesaj și m-a rugat să îl sun după ce termin de mâncat. Am vorbit mai bine de 30 de minute. 30 minute în care, deși era la 8.000 de km distanță de mine, îi simțeam revolta, ura față de ceea ce s-a întâmplat. “Uite d-asta nu vreau să mă întorc în țară” – așa a început Liviu convorbirea noastră. Niciodată nu i-am împărtășit opinia, personal n-aș pleca niciodată, dar nu pentru că țara asta îmi oferă ceva, ci doar pentru că eu aici îmi pot urma vocația. Dar asta nu m-a împiedicat să îl înțeleg pe el și să-i dau dreptate. Mă așteptam să nu-i fie de ajuns să se descarce în fața mea, îl cunosc prea bine, dar asta e altă poveste. Iar astăzi mi-a mai dat un mesaj: “Îmi pui un guest post la tine pe blog?”. Și așa a ajuns să își reverse revolta în fața tuturor. Așa s-a născut textul pe care l-ați citit mai sus – părerea unui tânăr plecat să își caute liniștea departe de casă, pentru care “acasă” înseamnă adesea o cameră de hotel. Și ca el mai sunt mulți, care au înțeles că țara asta nu le oferă nimic, în timp ce STRĂINII, care nu au nicio responsabilitate față de ei, le oferă atâtea… Sunt 8.000 de km între România și el, dar el a suferit pentru tragedia de vineri și, încă o dată, a înțeles de ce nu vrea să se întoarcă.

Cum spui că ți-e dor? Ții pentru tine!

mi-e-dor-de-tine-196_e72042eb140c31Am învățat că în viață e bine să ierți orice. De prea puține ori am avut orgoliu și tot de atâtea ori am iertat și am uitat lucruri peste care alții nu ar fi trecut în veci. Dar când vine vorba să ierți ceva pentru care nici măcar nu ți s-a cerut iertare, cum procedezi?

Ierți, dar nu îi spui. Oricât de mult te macină și oricât de mare e timpul care a trecut de când ai depășit momentul, nu ai de ce să-i arăți asta unui om care nu ți-a oferit nimic și care nici măcar nu ți-a cerut să faci ceva.

Degeaba ierți tu și ești capabilă să treci peste. Unii oameni nu caută iertare. De ce? Pentru că din capul locului ei nu consideră că au greșit. Sau dacă realizează asta, nu le pasă. Și atunci nu mai e o problemă de „îmi calc pe orgoliu și-i spun că îmi lipsește”, e o problemă care, pe românește, se numește „cât de proastă să fii să-i spui că îți lipsește?!”.

Ochii care nu se văd, chiar se uită, mai devreme sau… mai târziu. Ți-i mai amintești, fugar, ca o sclipire, în unele nopți când închizi ochii și încerci să adormi. Dar imaginea devine mai blurată în timp. Și pentru că în fiecare seară avem întipărită privirea cuiva care ne înțeapă sufletul, vom rămâne cu imaginea blurată a celui de care ne este dor până când a altcuiva, mai clară și mai luminoasă, ne va apărea în cale. Așadar, ochii care nu se văd, NU se uită, se înlocuiesc. Se înlocuiesc cu cineva care nu numai că merită iertarea, dar nu te aduce în punctul în care să i-o oferi. Se înlocuiesc cu cineva de care nu trebuie să îți fie dor, pentru că este aici, cu cineva care îți oferă o imagine clară a privirii, nu una blurată.

Iubirea e ca inspirația. Când am început textul acesta îmi doream să reușesc să transpun în cuvinte dorul pe care ți-l port. Dar îl termin într-o notă optimistă, cu gândul că într-o zi nu-mi vei mai lipsi. Așa-i și cu dorul ăsta – mă macină acum, dar trece și fără să-ți spun.

Nu sunt răsfățată, dar ai putea și tu să-mi ții ușa

every-ladyNu mă consider exagerat de răsfățată, sau de „prețioasă”, deși mă mai alint din când în când. Nu cred că am pretenții deplasate. De exemplu, nu mă voi aștepta niciodată să îmi iei flori în fiecare lună sau ciocolată ori de câte ori ne vedem, nici nu-ți voi cere o cină romantică pe săptămână și nici nu vreau să mă iei de fiecare dată de acasă. Știu că noi femeile visăm la flori, dar că există bărbați care pur și simplu nu le dăruiesc- pot trăi și fără ele. Ciocolată îmi cumpăr și singură și am și permis de conducere, astfel că pot să mă urc în mașină și să ne întâlnim undeva, fără să mai vii tu după mine. Cât despre cină, m-ar încânta la fel de mult să împărțim o pizza în timp ce ne uităm la Family Guy, ar fi probabil o seară mai reușită și ne-am distra mai mult decât să șoptim deasupra unei mese dintr-un restaurant fițos. Dar vreau ca măcar atunci când vine vorba de micile detalii să mă faci să mă simt protejată, să îmi arăți că ai grijă de mine și să nu te porți de parcă ai uitat că sunt în același metru pătrat pe care îl ocupi și tu.

Nu am realizat că îmi place să mi se țină ușa când intru într-o încăpere, până nu mi-a trântit-o cineva în nas. Eu și el, la ceea ce se voia a fi o întâlnire, am pășit spre aceeași ușă. El – ca un arăbete care merge în fața femeii, oarecum impunător în comparație cu mine, fie și numai prin înălțimea considerabil mai mare, eu – ușor încântată de faptul că sunt la un „date”, așteptându-mă să urmeze o discuție relaxantă în timp ce servim masa. El intră pe ușă și îi dă drumul, parcă uitând complet că sunt în spatele lui. „Ei, lasă, i-a scăpat, i-o fi stat mintea în altă parte”, mi-am zis atunci. Refuzam gândul că sunt o prințesică care așteaptă un covor roșu dar, văzând restul detaliilor care au urmat, m-am lămurit că nu eu am pretenții exagerate, ci că el a fost crescut în copac.

Nu sunt genul de femeie care așteaptă să i se plătească nota. Dar la prima întâlnire, mă aștept cumva să nu mă lași să îmi cheltui banii, mai ales când tu mă inviți să ieșim. Banii nu au contat niciodată pentru mine, nu am calculat cât cheltuie fiecare din noi și nu m-a deranjat să plătesc eu anumite lucruri, dacă știam că el nu poate în acel moment. Consider că într-o relație „materialul” nu mai există, mai contează doar clipele petrecute împreună, indiferent care din cei doi le „sponsorizează”, în funcție de conjunctura fiecărui moment. Dar, repet, la prima întâlnire, la care tu m-ai invitat, mă aștept să fii dispus să mai cheltui 10-15 lei și cu consumația mea.

Ironia este aceea că am prieteni, simpli amici, care nu concep să iasă cu o fată, oricine ar fi ea, iar aceasta să își plătească consumația. Iar când ies la un „date”, respectivului i se pare normal fix invers. Ce să zic, probabil amicii mei m-au obișnuit prost și m-au răsfățat, m-au învățat cu pretenții d-astea exagerate. 🙂

Aaa, și să nu uit. Măcar la început, când ieșim, nu-mi spune să vin eu să te iau de acasă, oricare ar fi motivul. Dacă merge și vom avea o relație, avem tot timpul din lume și să te plimb eu cu mașina.

„Close friends”, o lesă oleacă mai lejeră decât contul comun de Facebook

barbat-cu-lesa-blogI-ai făcut deja prea multe crize de gelozie și el, sincer, nu te mai suportă. Ești de-a dreptul maniacă și nu poate nici măcar să răsufle fără să ridici o sprânceană întrebătoare, care deja îl acuză de infidelitate. Știi și tu că exagerezi, dar nu recunoști asta nici în ruptul capului. Și cum nu-ți permiți să strângi mai tare lațul cu care îl ții din scurt, o faci în secret, fără ca el să știe.

Sub pretextul romantic că vrei să-l ai aproape în fiecare clipă, îl bagi la close friends. Și astfel libertatea lui se duce dracului, orice like, poke sau share va da, vei afla în secunda doi, printr-o notificare pe Facebook. La naiba cu intimitatea, singura diferență dintre close friends și contul comun de Facebook (detalii despre forma maximă de sclavagism în relații – aici) fiind aceea că el habar nu are la ce este supus.

Tu îți satisfaci în liniște maniile tale de control a tot ce îl reprezintă, iar el trăiește cu iluzia unui spațiu personal, în care tu nu ai acces.

Este aceasta iubire?! Dacă pur și simplu vrei sa vezi ce postează, să vă amuzați împreună sau să comentați, intri de la tine pe pagina lui, e suficient. Nu trebuie să primești notificare și în ceea ce privește like-urile sau comentariile pe care le lasă altor postări, decât celor care îi aparțiin. Cred cu tărie că asta nu e iubire, e dependență, obsesie, lanț, sclavie fără acordul celuilalt, etc..

În ritmul acesta, când vă veți despărți, pentru că veți ajunge acolo cu siguranță, ce vei face?! Vei continua să-i urmărești fiecare pas și te vei revolta la fiecare sau vei intra într-o mică depresie, după caz. Toate suferim din dragoste. Toate iubim nebunește și îl vrem pe celălalt cât mai aproape. Dar când îl sufocăm cu iubirea noastră nu mai e dragoste. E obsesie. E manie!

For the love of God, de ce cont comun de Facebook?!

Nu, nu, nu! De un milion de ori nu! Nu găsesc niciun motiv rezonabil pentru care mi-aș face cont comun de Facebook cu „jumătatea mea mai bună”. Ceea ce pledează într-o iubire fără margini, într-o relație în care cei doi împart absolut totul și nu au nimic de ascuns, nu este altceva decât o formă de sclavagism în relație, dus la noi cote, la care poate nici Hitler nu visa să supună evreii.

Stau și mă gândesc cât de strâmb trebuie să calce unul din parteneri, pentru a se ajunge în punctul în care își pierde și ultima fărâmă de drept la intimitate (dacă Facebook-ul poate fi considerat ceva intim, dar asta e altă poveste) și ultimul strop de încredere pe care i-l poate acorda persoana cu care își împarte viața, rețelele de socializare și poate, mâine-poimâine ne trezim cu cupluri care își cumpără haine uni-sex ca să le poată împărți și pe acestea.

Dacă ați ajuns în punctul în care celălalt nu mai poate nici măcar să respire, fără a da impresia că face ceva „dubios”, de ce nu îi puneți pur și simplu punct? Acest control total al vieții celuilalt, în care nu mai poata da nici măcar un like sau nu mai poate stabili să iasă cu băieții la o bere, fără ca duduia să cunoască toate detaliile, mă îngrozește. Numai mie mi se pare o schizofrenie în toată regula să vrei să controlezi absolut tot ce face celălalt?!

Observați că tind să spun că acest control este aplicat dinspre „ea” spre „el”. Pentru că trebuie să recunoaștem că sunt mai multe femei bolnave de un astfel de sindrom „obsesiv-compulsiv” decât bărbații. Rar se întâmplă ca un bărbat să fie atât de psihopat încât să vrea să citească în detaliu discuțiile ei despre ciclu cu prietenele de pe Facebook sau câte grame de margarină se pun într-o cutare prăjitură. Pe când femeia trebuie să știe exact la ce oră se duce el pe terenul de fotbal să dea cu șutul spre poartă și, cel mai important, dacă nu cumva se mai găsește vreo purtătoare de rochie, total întâmplător, care să le asigure galeria pe teren. Pentru că din punctul lor de vedere, în niciun moment bărbatul respectiv nu prezintă încredere și nu merită să fie lăsat de capul lui. Știe ea mai bine cum în orice moment o altă duduie l-ar putea acosta pe Facebook și i-ar suci mințile bietului animal care nu poate gândi pentru el însuși. Pentru că oricare alta l-ar putea sufla din mâna ei, în care deține acel smartphone cu care îi controlează viața.

Fetelor, nu dețineți controlul absolut al vieții lor. Dețineți doar un cont de Facebook pe care el probabil nici nu o să-l mai folosească. Mai are multe aplicații unde poate nu v-ați băgat încă nasul: Instagram, Telegram, Whatsapp, Tinder etc…